Oare totul se intampla cu un rost?

Ma gandeam azi, in timp ce ma trecerea IAR depresia cu " nu gasesc job misto", " nu ma mai suna nimeni', " sunt o ratata si vai de experienta mea si tot chinul din facultate", ca am mai trecut prin treaba asta si ca in the end totul s-a aranjat frumos. Desi nu vreau sa cred ca " totul are rostul lui si se intampla cu un rost" (pur si simplu nu cred, cred ca ne facem cu mana noastra) ma uitam in urma si cam asa s-a intamplat. Cand lucram in agentie, in doream enorm sa lucrez si eu in client service, pe partea de comunicare si PR. Credeam ca e misto cand vedeam fetele faine din CS. Aplicam la anunturile din agentii, la pozitii de brand, comunicare. Sufeream enorm ca nu lucram si eu asa. Dupa multe cautari am ajuns la ING pe o pozitie de Direct Mk (ce imi doream eu in facultate). Nu era visul de a lucra in CS, dar lucram in multinationala, si era cam singurul job unde m-am simtit ok la interviu si, repet, s-a aplicat lozinca " Jobul m-a ales pe mine". Si a fost bine, misto, am invata lucruri faine, firma mare si care vad ca da bine la CV.

Acum, au revenit iar dorintele arzatoare. Imi doresc sa lucrez tot in multinationala, tot in finance, si vad ca, desi stiu ca e greu,  am multa vana. M-am analizat si am ajuns la concluzia, trista, ca munca ma definteste, ma motiveaza, ma faca sa ma simt valoroasa. Asa era si in facultate. Am muncit pe branci, am cules lauri si laude. Dupa ce totul a trecut, au aparut depresiile. E ca un carusel :( Totul depinde de mine, sa nu ma las dusa si condusa de munca si de lauri, sa nu imi mai iau exemple de oameni ajunsi sus si sa ma compar cu ei :(